Visul

Am avut un vis in noaptea de…

Mergeam pe o plaja, iar Dumnezeu pasea alaturi de mine,

Pasii ni se imprimau pe nisip, lasand o urma dubla:

Una era a mea, cealalta a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri

Reprezentau o zi din viata mea…

M-am oprit ca sa privesc in urma

Si am revazut toti pasii care se pierdeau in departare.

Dar am observat ca in unele locuri, in loc de doua urme,

Nu mai era decat una singura…

Am revazut filmul vietii mele…

Ce surpriza!

Locurile in care nu se vedea decat o singura urma

Corespondeau cu zilele cele mai intunecate ale existentei mele:

Zile de neliniste si de rea-vointa,

Zile de egoism sau de proasta dispozitie,

Zile de incercari si de indoiala,

Zile de nesuportat,

Zile in care eu fusesem de nesuportat…

Si atunci, intorcandu-ma spre Domnul, am indraznit sa-i reprosez:

“Totusi ne-ai promis ca vei fi cu noi in toate zilele!

De ce nu ti-ai tinut promisiunea?

De ce m-ai lasat singur in cele mai grele momente din viata,

In zilele cand aveam cea mai mare nevoie de Tine?…”

Iar Domnul mi-a raspuns:

“Dragul meu, zilele pentru care n-ai vazut

Decat o singura urma de pasi pe nisip

sunt zilele in care te-am purtat pe brate…”

Ademar Barros

Fotografia

Am gasit o fotografie veche

Aveam cinci ani

Cu obrajii rosii,ca doua mere

Si bucle stralucitoare

Cu cel mai larg zambet

Care arata gingasia

Acolo unde inainte erau dintii mei din fata.

Am privit in ochii mei de cand aveam cinci ani

Si am fost emotionata pana la lacrimi

Pentru ca in ei puteam vedea dragostea si speranta.

Am oftat ca si cum s-ar fi rupt barierele inimii.

Cum se poate sa o fi abandonat?

Cum am putut sa uit sa o iubesc in tot acest timp?

Am leganat poza in brate si am tinut-o

Aproape de inima mea suferinda.

Promit sa nu te mai parasesc niciodata

Te voi iubi pana in ziua in care voi muri.

Iata inceputul vindecarii mele.

Batranul

” Lucrurile ar fi mult mai bune daca batranii ar fi pretuiti la fel ca si mobila veche. “

O noua dimineata, acelasi metrou, aceiasi ora, alti oameni, dar aceiasi imbulzeala. Urc ultima, si, ca de obicei, raman sprijinita de usa metalica, rasfoind cu un fals interes aceiasi carte la mijlocul careia nu am reusit sa ajung de o luna de zile.

Citesc printre randuri vechi ganduri. Uneori literele chiar iau forma unor chipuri…Insa nici un chip din cartea mea nu se compara cu blandetea acestui chip cu ochi albastri care ma priveste, cu tample ingreunate de parul carunt. Pe fata-I chinuita ridurile incepusera de mult sa isi sape fiinta in jurul fruntii si al gurii.

Cum am sa-I explic copilului meu ca nu are un bunic care sa se joace cu el, care sa-I citeasca povesti si pe care sa-l astepte cuminte in fata scolii, acolo unde se strang toti bunicii nerabdatori sa-si duca nepoteii acasa? Oare va intelege de ce bunica e singura? Oare va stii de ce plange cateodata,inchisa in camera ei,tinand la piept o veche poza?

Zambetul incurcat al batranului ma izbeste de realitate.I-am suras… cu ochii pierduti in lacrimi.

 

Jocul

Mai am o scoica si cateva pietre,

cum sa cladesc din ele o mare
si-un tarm unde sa stau pe nisip
si cum sa ma conving ca am fost pe un asemenea tarm
urmarind fericit o pasare
care acum nu ma mai lasa sa dorm?

O scoica si cateva pietre
si un nume ciudat
pe care nu-l intelege nimeni
si speranta mea de-a ajunge
sa nu-l mai inteleg nici eu intr-o zi.

Sarbatoarea s-a terminat,
imi astept pedeapsa langa tribunele goale,
dar eu am vazut arzand la amiaza un nor
si-am auzit cantecul care ingenunchia caii salbateci,
iti spun, tarmul acela nu-i o simpla poveste,
eu am vazut norul si-am ascultat cantecul
si inainte de a ma invinge
soarele m-a facut fericit.

Octavian Paler

Traieste clipa…

Parcul e pustiu…e noapte. Vântul răscoleşte frunzele de sub picioarele mele. Uneori mă simt ca una dintre ele. O frunză-n vânt ce e izbită neîncetat, neştiind sub picioarele sau în mâna cui voi ajunge. Se aude un leagăn cum scârţâie, ca o chemare tristă. Mă ridic de pe banca umedă şi mă pun în el. E frig. Metalul e rece, amintirea lui mă încălzeşte. E singurul leagăn în care m-a dat tata vreodată. Pe atunci copacul era mai verde, îi puteam atinge frunzele cu picioarele. Acum îmi pare mic şi prăpădit. Crengi din el zac pe pământul ud. Printre ramuri văd luna. Oare chiar are ochi si gură? Dacă te uiţi atent le găseşti. Îmi pare tristă. Îmi fac avânt. Singurul zgomot e scârţâitul ăsta, rupt parcă din filmele cu stafii. Se face mai frig. Întorc capul spre intrarea în parc şi aştept…dar nu vine nimeni. Tresar la orice frunză care foşneşte, la orice cracă ruptă în două. Îmi pregătesc cuvintele, inima îmi bate tare, îmi opresc respiraţia şi ascult, dar nu e nimic. Întorc capul: nimeni. Nimeni nu vine, nimeni nu întreabă, nimeni nu vede, nimănui nu-i pasă.

Mă gândesc la copiii orfani. Pe ei nu îi întreabă nimeni unde se duc, ce au mâncat, de ce au întârziat, când vin, cu cine pleacă, dacă le e bine, dacă le e rau. Şi totuşi trăiesc, găsesc puterea de a-şi croi drumul spre fericire, ştiu să mulţumească şi mai ales, ştiu să apreciz. Iar noi, dorim, avem şi parcă, totuşi, nu ajunge. Vrem mai mult. Nu ne mulţumim cu pajiştea de la poalele muntelui, vrem să ajungem în vârful lui şi pentru asta călcăm pe tot: principii, valori, sentimente, emoţii, trăiri, cuvinte, fară să ştim că viaţa nu constă în a ajunge în vârful muntelui, ci în felul în care îl escaladăm. De aceea toţi trăim, dar prea puţini ştiu să trăiască. Căutăm fericirea în material, în succese, în aşa zisele “împliniri”, însa uităm de cei de lângă noi, uităm de lucrurile mărunte, ele ne fac viaţa frumoasă, ele sunt esenţa.

Fericire? Fericirea cea mai mare e atunci când faci un bine, fericire e atunci când vezi bucuria unui orfan când îl iei in braţe, sau lacrimile unui bătrân când îi spui o vorbă bună. Fericire e atunci când priveşti în jur şi îtidai seama cât de frumoasă este viaţa, atunci când asculţi valurile mării izbindu-se de stânci, când razele soarelui îţi mângâie faţa şi părul îţi flutură în adierea caldă a vântului, când stai pe plajă şi surprinzi răsăritul, când revezi locuri din copilărie şi oameni pe care, deşi timpul i-a schimbat,înauntru sunt aceiaşi, când auzi glasul iubitului sau primul “te iubesc”, cand poţi să păstrezi din ceva urât doar partea frumoasă, oricât de infimă ar fi, când poţi să ierţi sau să plângi fară să îţi fie ruşine, când poţi crede că va fi mai bine.

Cineva spunea : ”frumoasă tară România,păcat că e locuită!”. Chiar aşa să fie? Atât de slabi suntem oare? Atât de hoţi, de egoişti? Atât de mincinoşi, de parşivi? Şi cine e de vină? Te uiţi în jur, nimeni nu zambeşte. Toţi sunt grăbiţi, intră în tine fără să le pese, aglomeraţie, claxoane, oameni încruntaţi, încordaţi, stresaţi şi stresanţi. Câţi dintre ei oare au observat că anul acesta luminiţele de pe bulevard sunt mai simple, dar mai frumoase? Caţi au realizat oare că numărul cerşetorilor a crescut? Sunt peste tot, la metrou, la colţ de stradă, aşteptând cu capul în jos să le dai un banuţ. Caţi le-au observat bucuria din priviri sau lacrimile ce le joacă în ochi ? Caţi au zâmbit unui copil fascinat de jocurile de culori din oraş? Caţi au avut acel sentiment de calm văzând un brad împodobit în vitrinele magazinelor sau un moş Crăciun cocoţat pe un balcon? Şi cine şi-a făcut puţin timp să-şi amintească de vremurile când se dădea cu sania şi mergea cu colindul, de poveştile bunicilor sau de vinul fiert cu scorţisoară în iernile geroase? Cine ştie oare de câte ori a nins până acum? Şi cui i-a păsat? Cine s-a bucurat?

Nu este suficent să vezi ca să întelegi. Lipsa de întelegere şi întelepciune reduce enorm viziunea. Pentru cine viaţa este o problemă de subzistenţă materială, natura este un element mut. Pentru cine trezirea interioară însă, a început să se manifeste, natura este o carte deschisă, un ocean de cunoştiinţe. O frunză a unui arbore privită cu indiferenţă nu spune nimic, însa ne învaţă multe dacă o privim cu atenţie, cu dorinţa de a-i cunoaşte toate tainele: culoarea, forma, mărimea, nervurile, maniera ei de a primi aerul şi soarele. Marea nu este doar o apă şi atât, este cea care ne trezeşte amintirile acoperite de cenuşa vremii, este cea care ne stropeşte obrajii trezindu-ne din visare, valurile ei sunt ca şi supărările, toate trec, toate vin deodată. Marea ştie atâtea poveşti de iubire, a văzut atâtea şi a simţit poate atâtea lacrimi, a primit atâtea dorinţe şi rugi.

Tot ce ne lipseşte este voinţa, dorinţa de a cunoaşte, de a ne dezvolta din punct de vedere psihic, de a trece cu fiecare doză de cunoaştere pe o treaptă mai sus în societate, de a ne hrăni viaţa spirituală , sau chiar de a trai nu ca nişte fantasme, ca nişte oameni trecători prin viaţa, preocupaţi mereu de grijile materiale – fiind fericiţi când au si nefericiţi când nu mai au – ci de a gusta viaţa, de a-I descoperi tainele şi de a învaţa în fiecare zi câte ceva nou, de a pune întrebări şi de a căuta răspunsuri .

Ploaie de sentimente

Cineva ma intreba zilele trecute ce as schimba in viata mea daca am presupune, prin absurd, ca as putea da timpul inapoi. Daca m-ar fi intrebat asta acum cativa ani, 3-4, as fi gasit instant zeci si zeci de lucruri. Imi amintesc cu cat drag completam oracole in care aparea aceasta intrebare si cu cata repeziciune umpleam cateva randuri bune. Si viata mea era perfecta; privita azi, prin prisma trecerii timpului.

Cand esti copil, timpul parca nu mai trece. Lumea se rezuma la cateva jucarii, un animal de casa, tovarasul de joaca, mama, tata, bunica, bunicul; e o lume ideala, nu cunosti notiunea timpului, nu ai responsabilitati, nu ai de luat decizii referitoare la viitorul tau, nu stii cu ce sa mananca dragostea, nu poti nici sa-ti imaginezi cum e sa fi tradat, mintit, dezamagit, singur, nu cunosti teatrul in care se traieste si cu atat mai putin, nu cunosti actorii; nu stii ce inseamna a fi fericit, dar stii ca esti. Tipi, urli, canti, dansezi, plangi, alergi prin ploaie, culegi flori, prinzi libelule, cazi, te lovesti, te ridici razand si o iei de la capat.

Cand cresti apoi, nu mai stii nimic. Esti prins intre pareri, impresii, aparente, esti in mijlocul luptei dintre sentiment si ratiune. Nu e mereu asa cum ai vrea sa fie. Si nu numai ca ai stii ce sa raspunzi la intrebarea mea, dar chiar te rogi sa poti intoarce timpul, sa-I spui baiatului acela frumos ca-l placi de atata timp…

Deodata insa te uiti in oglinda si nu te recunosti. E ceva schimbat. Nu stii cine esti, ce vrei, ce faci, ce vei face, ce vei fi. Si-ai vrea sa ai raspunsuri. Incepi sa-ti pui intrebari care lasa impresia ca doar cei mici le pun. Insa ciudat, stii raspunsul. Mereu a fost in tine, insa nu te-ai straduit niciodata sa-l cauti prin adancuri. Incepi sa dai atentie detaliilor, sa fi sensibil la frumos, sa te bucuri de fiecare rasarit, de fiecare noua deschidere a pleoapelor. Observi frunze cu forme ciudate, ca pe vremea cand erai copil si dadeai forme norilor, unii semanau cu niste balauri, altii cu catelusi sau iepurasi. Incepi sa te bucuri ca traiesti si gasesti rostul vietii: acela de a fi fericit. Apoi iti dai seama ca fericirea se implineste prin iubire…si te pierzi. Mai intai printre vise si nori, apoi in lacrimi si intrebari fara raspuns.

Se zice ca viata te pune la grele incercari. Eu cred ca cea mai grea incercare a vietii este dragostea. In toate felurile ei. Cred cu desavarsire ca daca stii sa iubesti un om, stii atunci sa te iubesti pe tine si sa-ti iubesti viata. Si iubind cum trebuie treci peste toate.

Mi-ai ras in fata si ai izbucnit ironic: stii tu cum se iubeste?!!?

In vantul rece al toamnei imi tineai mainile la piept si mi le sarutai cu disperare, mi le incalzeai cu lacrimile tale fierbinti, poate adevarate pentru prima si ultima data. Si cu un glas usor tremurat imi spuneai ca ma iubesti,sa nu te parasesc. De ce ai plans? De ce mi-ai zis ca ma iubesti? Pentru ca tocmai ma pierdusei…

Stateai la picioarele mele cu capul usor plecat. Priveai in gol si lacrimi spalau asfaltul. Repetai intr-una ca ma iubesti. Stiam amandoi cat de vinovat erai. De ce ai plans? De ce mi-ai zis ca ma iubesti? Te macina constiinta….

Ti-am vorbit in seara aceea cu un calm de necrezut. Nici eu nu m-am recunoscut. Pentru prima data intelesesem ca dragoste cu forta nu se poate. Ai tacut si m-ai ascultat socat si tu de seninatatea mea.Da, ma inselasei si eu nu-ti reprosam, ba chiar te intelegeam. Ai plecat cu lacrimi in ochi, tot ce ai putut spune a fost: “te iubesc”. Dar ai plecat. Si nu, nu te-ai uitat inapoi. De ce mi-ai spus ca ma iubesti? De ce cu lacrimi in ochi? Stiai iar ca gresisei; si de data asta stiai ca o vei mai face iar, iti placea atentia pe care ti-o ofereau alte zeci de fete, nu te-ai gandit o clipa ca sute ca ele nu ar putea sa-ti ofere nici macar jumatatea din dragostea pe care ti-o ofeream eu.

In linistea amiezii,ma tineai in brate si plangeam amandoi, durea atat de tare sa stim ca e genericul final. Nu cred ca exista tristete mai mare decat atunci cand stii ca e inceputul sfarsitului. Mi-ai zis ca ma iubesti iar, de nenumarate ori…De ce? Pentru ca se termina…

Azi te intreb: mi-ai spus vreodata te iubesc printre lacrimi de fericire?

Daca nu stiu cum se iubeste, atunci fi sigur ca stiu cum nu se iubeste. Datorita tie stiu. Un om care nu a iubit, nu a trait.

Iar acum daca ma intrebi ce as schimba in viata mea, ti-as raspunde cu aceiasi seninatate pe care o urasti: NIMIC. Nu mi-e teama de durere, nu mai mult decat de lipsa ei. Vezi tu, lacrimile pe care le catalogai drept false m-au hranit; scandalurile zilnice si cuvintele de nedescris aruncate la intamplare intre parintii mei, pe care imi spuneai ca le merit, m-au intarit; prietenii de care imi ziceai ca sunt falsi mi-au tesut visele la loc; ploaia si tunetele pe care nu le suportai m-au trezit.

Sunt eu,nu te speria…mai am aripi de frant.

Iluzii

Ninge ca in basme…Totul e alb, desi e noapte inca. Stau ghemuita, cu tampla lipita de geamul aburit pe care am desenat o jumatate de inima. Ma intreb cand voi inceta sa mai iubesc clipele cu inversunare? Sa scriu si sa vorbesc neincetat despre iubire , sa imi fac avant si sa ma arunc cu totul inainte fara sa-mi pese de clipa ce va urma? Cand ma voi opri din a fauri sperante, din a tese vise si din a-mi deschide larg aripile?

As vrea sa prind un fulg, sa-l sarut si sa-l trimit la tine, sa se topeasca pe buzele tale…Pe masa, in scrumiera, tremura fumul unei tigari neterminate. Danseaza cu mine in noaptea asta. Nu, nu te uita la ceas nici o clipa. Permite-mi sa aprind o lumanare, as vrea sa-ti citesc gandurile printr-o simpla privire. Lasa-ti degetele lungi si fine sa-mi alinte obrazul cu aceiasi blandete cu care gadila clapele pianului… toate visele mele sunt insirate pe un portativ… ”Mi-ai lipsit” as vrea sa ma minti si sa ramai si tu tacut de dragul tacerii mele… lasa sunetele sa inlocuiasca silabe ce nu-si au rostul…

 

 

A mai trecut un an

Se face un an de cand am luat-o pe drumuri diferite…..atatea sperante si vise moarte, ce folos? Am invatat ca oamenii o data schimbati, nu se mai schimba inapoi, ori ii accepti asa, ori iti separi cararea. Am invatat ca amintirile sunt doar umbre care ne acopera sufletul si nu ne lasa sa privim raza de lumina. Am invatat ca nimeni nu ne apartine, nu putem pierde pe cineva care nu a fost niciodata al nostru. Am invatat sa zambesc printre lacrimi pentru a-i face pe cei de langa mine fericiti. Am invatat ca viata e o lupta, in care mai si pierzi uneori, ca ades e greu chiar si sa mori. Am invatat ca sentimentele nu se schimba, doar se prafuiesc, si chiar de nu sunt slefuite, ne urca mai sus c-o treapta in viata. Am invatat ca nu pretuiesti o persoana decat dupa ce o pierzi. Am invatat sa iert ca sa pot merge inainte. Am invatat ca lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin. Am invatat sa zambesc, caci nu stii niciodata cine se poate indragosti de zambetul tau. Am invatat ca poate Dumnezeu nu vine mereu cand il chemi tu, dar vine mereu la timp….

Nostalgii

Azi am gasit cheia de la camera pe care bunica o tinea incuiata inca de cand a murit bunicul…

Am intrat cu o oarecare sfiala si parca toata copilaria mi s-a asternut in fata ochilor: carticica cu Gerila – ce frumos imi citea bunicul – naiul la care obisnuia sa cante,fluierele si pixurile cu diferite forme si culori, casutele de bijuterii in care erau ascunse doua tigari din care bunicul obisnuia sa mai traga seara, pe ascuns, printre haine si naftalina stateau si azi pitite sticle cu palinca – medicamentul bunicii pentru durerile de masea – , cateva papusi cu cate o mana sau un picior rupte, bratari si inele colorate , fluiere si un leagan din lemn facut de bunicul se zareau aruncate intr-un colt. Pe raftul patului-poze,de cand m-am nascut, cu tortul la un anisor, prima zi de scoala, ultima zi de liceu, iar in vitrina, prafuite, am gasit doua poze cu noi…

Azi, imi pare ca a trecut o viata, ca esti doar parte dintr-un trecut indepartat si, judecand dupa lacrimile ce-mi inundasera ochii, un trecut dureros – de dulce.

Multi traiesc, dar prea putini stiu sa traiasca. In fiecare lucru, om, fapta, vorba, e o parte buna, care trebuie descoperita si pastrata.Din clipele frumoase pastram zambetele, sclipirile din priviri, din cele dureroase – invatam sa pretuim pe cele dintai.

Mereu mi-a placut sa spun ca nu am pierdut nimic. Ce a fost frumos nu va mai fi niciodata, dar poate fi altceva si mai frumos.

Uita-te la noi: eram copii si ne tineam de mana.Sunt ani de cand nu am mai vazut zambetul acesta pe chipul tau si sclipirea din privirea mea – uitasem ca a existat vreodata.

Cine-a venit trecutul sa-l ingroape?

E trist sa vezi cum amintirea in lacrimi se revarsa,dar mai trist e sa traiesti din amintiri.

Amintirile sunt pentru cei batrani si in fond anii nu au prafuit decat clipe ce s-au transformat in amintiri, dar nu si sentimente…

Nu am pierdut nimic. Am invatat sa pretuiesc si, mai important, am invatat sa iubesc.

Fara titlu

Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Trebuie sa cunosti durerea unei lacrimi ca sa traiesti fericirea unui zambet… nu am pierdut nimic. Ii multumesc Domnului ca am avut puterea sa iert si sa pastrez doar clipele frumoase. Am plans, am suspinat, am fost trista, nu-i nimic, simt, deci traiesc. Stiu sa iubesc si stiu sa pretuiesc, mai mult, m-ai invatat sa fiu sincera, sa ma bucur de fiecare noua deschidere a pleoapelor. Iti multumesc – pentru trandafirii pe care ii pastrez, pentru firul de iasomie din jurnal, pentru castana care mi-a purtat noroc, pentru conul de brad pe care scrie te iubesc, pentru perna ce-ti poarta parfumul si desenul din agenda, pentru ca mi-ai dat un motiv in plus sa stau sa privesc marea, sa o ascult cum suspina, pentru ca i-ai facut fericiti pe parintii si pe bunicii mei, pentru toate mangaierile si cuvintele dulci, pentru toate certurile si jignirile, pentru ca m-ai invatat sa traiesc cu adevarat, sa iubesc cum trebuie sa iubesc si pentru ca m-ai facut fericita… .

Sunt fericita ca existi, chiar daca traiesti pentru altcineva….

Sunt fericita si n-am sa plang ca s-a terminat – am sa zambesc ca s-a petrecut – .