Imi vine sa strig, sa urlu, sa plec, sa fug, sa ma ascund, sa-mi dau jos masca care acopera de fapt copilul din mine. Nu recunosc chipul din oglinda care se uita trist catre mine. Nu sunt eu aici. Nu.

Eu sunt pe un drum pustiu ,este aproape 5 dimineata. Mijeste de ziua. Departe, in zare, lumina incepe sa se cearna peste pamant. Aerul se infioara,cocosii rasufla linistiti. Pasim tacuti in racoarea diminetii. Ma lipesc de prima panza de paianjen. Ah ,cat nu suport! Dar ma lovesc de ea in fiecare dimineata. Cu ochii inca cetosi de somn privesc la ulita din dreapta casei tale. La geamul lui zaresc lumina.Si asa trec anotimpuri pe langa noi fara sa ne fi vazut. Ma lovesc de tine. Tresar. Am uitat, pentru o clipa, ca esti cu mine. Din ograda in ograda cate o  batranica incepe sa puna pe sarma asternuturile. E racoare. Incepe sa se auda ezanul. In linistea unui loc amortit, ecoul chemarii la rugaciune imi strapunge simturile ca un fior. Parca e urletul un suflet umil care striga, se roaga, multumeste. MULTUMESTE.

Sunt fericita cu tine. Mi-e somn, e racoare. Ti-e somn, ma tii de mana si nu spui nimic. Iti spun ca am dormit bine. Nu eziti sa fi putin sarcastic. Ma supar. Te bufneste rasul, ridici tonul vocii incat sa atragi atentia. Stii ca ma furisez – fac asta de aproape o luna. Stii ca nu-mi place. Ne-a observat un vecin. Trebuie sa ii spun ” buna dimineata”. Ma iei peste picior. Nu intelegi de ce trebuie sa salut. Teoria mea privitoare la bunul simt o consideri inoportuna. Devii iute si te opresti: “Pana aici. Hai, doar stii drumul!”. Ma supar, tipi, ma intoc cu spatele, ma tragi de mana: “Iubita…”?.Iti lipesti buzele de ale mele. Nu simt nimic, dar imi place. Imi place ca ma iubesti. Si-atat. Ma retrag si tip, nu stii ca nu trebuie sa ne vada nimeni? Te enervez, ti-a pierit si somnul, pleci bombanind. Si ce daca? Tot ma iubesti.

Da, acolo sunt, somnoroasa, miros a tine. Merg grabita, ma feresc de priviri. Deschid cu grija poarta,ma furisez in casa, in patul meu si adorm. Nu ma gandesc la tine, dar te gandesti tu la mine.

Aici, obosita, miros a fast food, tigari si parfumuri scumpe. Taxiul merge grabit sub privirile orasului care nu doarme niciodata. Deschid usa grabita, o trantesc in urma mea. Ma asez in pat. Nu te gandesti la mine, dar ma gandesc eu la tine.

Dupa ultima ploaie de toamna ai disparut fara nici un cuvant. Am intrebat banca din parcul in care obisnuiai sa iti aduni gandurile daca mai stie ceva de tine. Pe chipul ei imbatranit de vreme nu am putut citi decat tristete. Am intrebat copacii cei mai zvelti din fata casei tale daca te-au zarit si mi-au raspuns ca cu timpul oamenii isi dau seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Nu i-am inteles , asa ca am alergat dupa porumbeii indragostiti care isi luau in fiecare primavara mic dejunul pe pervazul geamului tau si le-am spus ca mi-e dor de tine si daca pot sa ma ia cu ei in zbor acolo unde esti.Mi-au spus ca omenirea este un amestec ciudat de sori si pietre de o varietate atat de infinita incat nu mai stiu unde un om inceteaza sa mai fie piatra si devine soare. Nu stiu nici macar daca sorii au fost creati pentru nevoia pietrelor de a fi incalzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a raspandi caldura. Stiu numai ca, sori ori pietre, suntem cu totii fara rost in lume de indata ce ramanem unii fara ceilalti. Si au plecat indata , lasandu-mi intrebarile mute fara raspuns.Am alergat catre ultimul tren spre mare. Sigur marea stie unde esti, daca nu esti déjà acolo. Am fugit cu ultima suflare catre stancile care iti sopteau cuvintele dulci si legamintele la care au fost martore. Le-am intrebat unde esti, nu au vrut sa-mi raspunda. M-am prabusit langa ele plangand si recitand ganduri…gandurile tale! Atunci stancile mi-au soptit:

“Drumul viu de sub talpile tale e drumul nostru ce-l framanti cu aceleasi picioare cu care ieseai din spuma din valuri ,aceleasi degete pe care le-adanceai in nisipul firbinte, acelasi trup cu care taiai bezna nascand lumi sub bolta noastra.”Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat. Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza…

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie,sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, se invata doar cu timpul…

Tie iti multumesc, cu toate ca mi-am promis ca niciodata nu voi vorbi si nu voi zugravi in cuvinte pastelate povestea noastra . Chiar daca iti spuneam: tacerea este cel mai puternic strigat. Chiar daca niciodata nu mi-ai inteles nevoia de a-mi asterne gandurile pe o foaie virtuala de hartie. Chiar daca stii deja ce am sa-ti spun.

Viata mea nu se rezuma doar la acei nori care atarna greu deasupra mea. Nu. Viata mea e in adierea vantului, in alergatul desculta prin ploaia calda de vara, in stropii valurilor care imi gadila pielea arsa de soare, in firul de iasomie care atarna dupa urechea mea , in scrisorile parfumate din clasa a saptea, in rasaritul soarelui si in apusul lui atunci cand simt mana ta pe obrazul meu. Viata mea este in tine si in zambetul care imi usuca si cea mai ascunsa lacrima…

Si da, iti multumesc.

Si nu, mai mult nu am sa spun…

… pentru ca stii deja.

Iar eu stiu raspunsul.

E o boala? E un moft? E doar o tendinta de a avea controlul asupra tot? Sau chiar credem ca prea multa fericire strica? Sunt mult prea complexa,si nu intr-un sens bun, ma consum prea mult, exagerez ades, si inca… inca port urma indoilelilor lasate in suflet cu ceva timp in urma. Ranile astea chiar nu trec?

Mi-a parut bine.

Fugi, sa nu intarzii…

…macar acum fii tatal pe care eu nu l-am avut niciodata.

Ganduri nescrise, intrebari, raspunsuri, vise. Fara furtuni si fara ploi.Liniste.

Poate va fi mereu dimineata…

Sunt mame care nasc copii si ii arunca prin tomberoane, sunt mame care nasc copii si ii ingroapa de vii, sunt mame care nasc copii si ii lasa pe strada, sunt mame care nasc copii si ii tin in cusca, sunt mame care nasc copii pentru a-i trimite pe strada sa le aduca bani de bautura, sunt mame care nasc copii pentru a-si tine barbatii aproape.

Sunt mame care nasc copii si se chinuie o viata sa ajunga la inima lor, sunt mame care nasc copii si le-ar oferi totul doar ca sa-i aduca pe drumul cel bun, sunt mame care nasc copii si le dau bani de droguri doar ca sa nu-i piarda, sunt mame care nasc copii si sunt batute de ei,sunt mame care nasc copii si alearga prin inchisori dupa ei.

Dar sunt si mame care nasc copii doar pentru a-i compara cu altii mai buni,niciodata cu altii mai rai.Sunt mame care nasc copii model care se sinucid din cauza unei batai luate ca in loc de 10 a luat 8 la scoala…

Am vazut o usa care a trait în viata toata
Ca o sfînta cuvioasa, si-a murit nedescuiata.
A urlat la dînsa cerul, cu o voce ca de crai:
Hei, stafie îngalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scîndura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot încuiata…
Ce te temi mereu de usa! o sa-mi spuneti cu temei!
habarnam: Bun! Perfect! Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gîndul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia.
Si exista chei… O groaza, cîti barbati, atîtea chei,
Ca de cind e lumea lume, cheile le tin la ei.
Unele sint lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.
Principalul nu-i marimea, important – la orice usa -
E sa se lovesca cheia si sa fie… jucausa.
Sa nu se-ndoaie-n broasca si sa tina la-nvîrtit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la TURNUL LONDREI sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de… sardele!
Merge ea cît merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sînt atitea chei pe lume, cheia “sol ” si cheia ” FA “,
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si… zicind cum zic batrînii… la o tinerete noua,
Zici… privindu-ti… amintirea…
“AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA! “

Adrian Paunescu

Of mama, de cate ori plangeam cand rosteam cuvantul asta. Erai totul pentru mine. Fara tine nu vedem viata, nu ma vedeam pe mine. Tu erai sufletul si eu trupul. Daca as putea as lua toata suferinta ta asupra mea , numai sa te vad zambind. Am ajuns acolo unde nu credeam ca voi ajunge vreodata. La capat. Acolo unde nimic nu are sens, nu exista sentiment, unde e nepasare si ignoranta. Unde nu e lumina, doar ceata, acolo unde, pentru o clipa, am crezut ca e mai bine. Apoi te-am vazut pe tine mama si am simtit durerea… durerea ta… Viata nu mi-o luam mie, ci tie ti-o luam mama, am uitat ca eu sunt viata ta. Eram acel carlig de care mai atarna ultima ta speranta.

E asa usor sa spui “vreau sa mor”. E usor chiar si sa faci ceva in privinta asta, dar cand stii ca mai ai putin… Doamne, cat doare! Revezi toate momentele minunate din viata ta, toate lucrurile care au ramas neterminate, toate visele tale si toate planurile, dar mai ales… vezi disperarea si lacrimile celor care te iubesc, pentru ei nu vrei sa mai pleci. Pentru ei ai merge pana la capatul Pamantului.

Nu stiu daca Dumnezeu ma va ierta vreodata. Nu stiu daca tu, mama, vei putea s-o faci. Dar eu nu am sa mi-o iert. Luam viata si fericirea si lumina unor oameni care nu gresisera cu nimic. Nu viata mea o luam. Ci pe a lor. Exact ca un criminal. Cine sunt eu sa fac asta? Nimeni…

Imi sterg o lacrima calda,zambesc

Caci viata ma indeamna

Ca mi-e dat sa si pierd uneori

Ca ades,e greu chiar si sa mori…