Din ce in ce mai multa lume imi reproseaza faptul ca sunt trista. Nimic nou, asta stiu si eu de un an de zile. Si m-am obisnuit cu acest nou EU, desprins de lume, care sta ghemuit intr-un colt rece si intunecat si care la fiecare mica raza de lumina se minte ca-l tradeaza privirea . Si se minte atat de bine…
Am renuntat sa mai dau explicatii pentru izolarea mea, au renuntat sa le mai ceara. Au aparut replici de genul: “ nu te mai recunosc” , “ te-ai schimbat, nu mai esti tu” Oamenii se schimba. Si daca nu-I schimba succesul, atunci cu siguranta ii schimba esecul. E atat de simplu. Si totusi, cu toata simplitatea de rigoare, nu am stiut cum sa raspund la intrebarea: “ si ce te opreste sa fii fericita?”
Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost rautacioasa idee cum ca e o intrebare normala, pusa de un om care nu a intampinat dificultati in viata. Ce ai putea cere unui asemenea om? Apoi am ras ironic spunandu-mi: “ habar n-ai tu ce e fericirea “ . Multi oameni o interpreteaza gresit, o incurca cu satisfactia, placerea, bucuria, emotia. “ Mi-am luat masina! sunt asa fericit!” . O nu …asa nu. Asta se numeste satisfactie. Fericirea, e absolutul spre care tindem cu totii, scopul vietii. Pentru mine, fericirea e…infinitul, e acel ceva pe care, daca l-as putea atinge, nu as face-o de teama sa nu-l intinez. Dar in fond si la urma urmei, cine se mai consuma cu intrebari despre existenta umana , adevar, bine, frumos si fericire? Astfel, m-am facut mica pe scaunul meu, am oftat si mi-am adus aminte de fata care alerga cu soarele de mana. De copila care zambea cum deschidea ochii, fugea afara, tragea adanc aer in piept asteptand cu nerabdare sa se bucure de fiecare minut pe care-l oferea viata. Strengarita zambareata care lumina chipul si celui mai mahnit om, facandu-l sa pretuiasca fiecare raza de soare ce-I mangaia fruntea incruntata. Nu de mult scriam versuri despre fericire si despre cat de frumoasa este viata, despre placuta adiere a vantului, despre mare si povestile ei, despre copilarie si dragoste. Azi pun in paralel cuvintele aruncate la intamplare pe foi de hartie: am intr-o parte o fata aparent fericita, hotarata sa se ridice zambind dupa orice cazatura, iar in cealalta parte – o fata prabusita, incapabila sa se ridice – nu poate si nu vrea sa caute sprijin – , poate pentru ca odata ajunsa sus, cazatura ce va urma va durea mai tare.
Si eu? Cine sunt?
Cand sunt ca toamna, ploioasa si intunecata, primesc laude pentru cel mai bun personaj principal dintr-o drama. Cand alerg dupa soare, agatandu-ma de cateva raze, putinii care ma inteleg cu adevarat sunt mohorati, vin cu stropi de ploaie pe obrazele lor. Cum sa ma agat de soare cand cerul plange pentru toamna din mine?
Exista o legenta hindusa care spune ca noi, toti oamenii am fost candva zei. Dar intr-un final am abuzat de puterile noastre. Brahma, stapanul zeilor a decis sa ne pedepseasca
luandu-ne puterile divine, dar mai ales pasiunea. Atunci, el a alcatuit un consiliu al tuturor zeilor pentru a hotari locul unde pasiunea noastra sa fie inchisa, ascunsa, astfel incat noi sa nu o gasim.
Unul dintre zei a sugerat sa o ascunda undeva adanc in
interiorul pamantului. “Nu” a raspuns Brahma, “omul va gasi o metoda de a sapa mile intregi sub pamant. Una alt zeu a propus sa ne ascunda pasiunea undeva, pe fundul oceanului. “NU” a raspuns Brahma, “omul va invata sa plonjeze in adancurile marii”. Un al treilea zeu a venit cu ideea de a ne pune pasiunile pe varful unui munte inghetat. “Nu” a raspuns
Brahma, “omul se va urca pe fiecare munte de pe fata pamantului pana isi va regasi dragostea de viata”. Stupefiati, ceilalti zei i-au spus lui Brahma ca nu gasesc nici un alt loc in care sa ne poata ascunde pasiunile.
“Stati”, spuse Brahma cu un zambet “am gasit. Vom ascunde pasiunea omului undeva in adancul sufletului sau. Niciodata nu se va gandi sa o caute acolo.”
De atunci, oamenii petrec mii de ani sapand sub pamant, inotand pe fundul marii si
urcand muntii cei mai inalti, cautand ceva ce se afla deja in interiorul lor.
Am intalnit multi oameni nefericiti de-a lungul vietii si cu toti au avut ceva in comun. Au incercat constant sa caute in afara lor fericirea si dragostea de viata.Ori de cate ori lucrurile mergeau prost, se convingeau ca mutandu-se in alt oras, schimbandu-si slujba sau iubind alti oameni este raspunsul la drama lor. Dar dupa ce aceste schimbari se petreceau, isi regaseau acelasi sentiment familiar de neliniste.
Si de fiecare data erau consternati sa afle ca oriunde s-ar afla, orice ar face, orice noi posesii ar avea si oricine ar fi alaturi de ei.. toate lucrurile astea nu le imbogatesc viata cu nimic. Nefricirea lor i-a urmat pretutindeni.
In realitate, nu exista loc unde sa te poti ascunde… fiecare om trebuie sa-si infrunti fricile acolo unde se afla acum. Si numai oamenii insisi au puterea de a se auto-crea fericiti, si numai ei se pot ajuta. Nici macar eu, sau comment-urile mele :->
Zambesc…cu sufletul.
Iti multumesc!
Multi barbati uita pentru ca.. well, pentru ca sunt barbati, ca o femeie, candva, ca si ei, a trecut prin campiile insorite ale copilariei, visele ei plutind in jurul sau. Si ce fel de vise erau! Urma sa creasca si sa se marite cu un print chipes, calare pe un cal alb si sa traiasca intr-un castel.
Avea aceste vise. Cand, insa, ea si-a parasit visele? Poate atunci cand viata, intocmai cum numai viata poate face asta, a inceput sa o inconjoare? Lumea ucide sufletul unei femei, vazand-o prinsa intre alegeri, intre cariere, responsabilitati, facturi, viata, relatii… Partea aceea din ea devine din ce in ce mai mica, pana la urma suprimata, ascunsa undeva atat de adanc in ea, pana in momentul in care ea nu mai crede in visele ei. Relatiile ei, castele de nisip, atat de atent cladite si masurate, care candva pareau asa de pline de inspiratie, sunt luate de apa marii, iar ea devine instristata chiar mai mult.
O femeie este un dar. Dar dar mai ales cand simte din nou libertatea, inocenta si pasiunea copilariei ale anilor tineretii ei. Si asta pentru ca e sarbatorita, adorata, apreciata pentru pura ei esenta… Pentru ca toate celelalte palesc in fata acestor lucruri.
ps: mi-e lene sa scriu un blog propriu. De aceea am preferat sa-mi astern gandurile pe pixelii blogului tau
pps: imi pare bine ca zambesti. pentru ca persoanelor cu gropite in obraji nu le sta bine cand sunt triste :p
Daca ti-ai face un blog as fi cea mai fidela cititoare!Gandeste-te…tu ai talent,eu simteam nevoie sa vorbesc,si nu cu peretii si nu cu emmy cea noua.
Iti multumesc inca o data Vlad….
domisoara, vezi ca ti-am scris ceva pe alte conturi unde poti fi contactata. aici e prea publica discutia si ma rushinez :”>
si in plus, acolo ma pot dezlantui in toata kinky-oshenia mea :p