” Lucrurile ar fi mult mai bune daca batranii ar fi pretuiti la fel ca si mobila veche. “
O noua dimineata, acelasi metrou, aceiasi ora, alti oameni, dar aceiasi imbulzeala. Urc ultima, si, ca de obicei, raman sprijinita de usa metalica, rasfoind cu un fals interes aceiasi carte la mijlocul careia nu am reusit sa ajung de o luna de zile.
Citesc printre randuri vechi ganduri. Uneori literele chiar iau forma unor chipuri…Insa nici un chip din cartea mea nu se compara cu blandetea acestui chip cu ochi albastri care ma priveste, cu tample ingreunate de parul carunt. Pe fata-I chinuita ridurile incepusera de mult sa isi sape fiinta in jurul fruntii si al gurii.
Cum am sa-I explic copilului meu ca nu are un bunic care sa se joace cu el, care sa-I citeasca povesti si pe care sa-l astepte cuminte in fata scolii, acolo unde se strang toti bunicii nerabdatori sa-si duca nepoteii acasa? Oare va intelege de ce bunica e singura? Oare va stii de ce plange cateodata,inchisa in camera ei,tinand la piept o veche poza?
Zambetul incurcat al batranului ma izbeste de realitate.I-am suras… cu ochii pierduti in lacrimi.
